Scrisoare deSc(h/r)is-închisă

Știu că te aștepți să citești rândurile astea și că ești convins că îți sunt adresate.

 … pentru că tu m-ai rugat să mai scriu.

… pentru că tu știi că, inevitabil, mi se întâmplă asta.

… pentru că prea eram liniștită și ai vrut să-ți aduci aminte de mine vulcanică/ sinceră/ nesăbuită?

… pentru că, fără să vrei, poți face asta cu mine: să declanșezi momentul în care toată construcția să se clatine, să mă faci să uit ultimele legi din proaspăt-falsa listă după care funcționez de o vreme.

…………………………………………………………………………

sincer: stau cu pagina asta deschisă (alăturat e cea de facebook, normal!) de minute bune și nu mai știu cum aș putea-o continua. Vroiam doar să-ți amintesc de textul ăla care ne-a bulversat prietenii, a atras simpatii nemeritate și antipatii fff. întemeiate. L-am recitit pentru că nu mai știam cum să dozez succesiunea hiper-activitate — apatie. Și, da, e mai ok acum, la fel de cald în cameră, dar aerul e respirabil. Ideea e că simt la fel de actual tot ce pus acolo și nu mi se pare că s-a consumat ceva. Mi-e clar că nu mai am nici naivitatea, nici elanul, nici dexteritatea de a-ți vorbi. Și poate nu mai ai nici tu cum să înțelegi. Ai înțeles un pic pe dos prezentul. Prezentul trebuie să fie așa cum era să fie. I’m not a stalker. Și nici una dintre ele. Și mai pot renunța o dată și încă o dată și încă o dată, până când îmi vei spune că e de ajuns. De x ani fac exercițiile astea și-s tot mai pricepută. tot mai generoasă. De fapt, mă străduiesc să-ți spun într-un mod în care tu să te prinzi și ceilalți nu că…

Mâine vei citi un act repetitiv, te vei reînălța pe piedestal, vei ofta știindu-te vinovat, tot tu te vei absolvi în următoarea secundă. Vei face ce știi că aștept să faci sau vei contribui din greu la ideea că am pierdut 2 ore de somn degeaba, ca multe altele până acum; fără să știi că nu regret nici una și aș proceda exact la fel de fiecare dată: mâine vei citi un act repetitiv…

P.S.: Nici până azi nu cred în punct.

 

 

expertiză

aici mi-e frig și lângă tine-i pustiu.

tot ce urmează să-ți povestesc e adevărat.

într-o seară m-am ascuns în bucătărie și am băut pe furiș o cana cu lapte. am luat miere din borcanul tău, recunosc. Tu nu m-ai auzit fiindcă tu nu erai cu mine. Tu nu prea ești cu mine decât ca să lungim la infinit împărțirea forțelor. suntem doi copii proști, daaa, degeaba te superi, tu vrei să-ți sprijini trupul pe capul meu. tai câte puțin din mine zilnic sau câteodată cioplești sau sfârteci, depinde cât de tare te sictiresc. simt că ai vrea să mă sufoci când mă iei în brațe, ca să nu mai exist, să nu  mai fie nevoie să mă iubești.

nimic din ce citești nu e adevărat.

cum ar putea fi?

 

Complete failure

Era o vreme când deveneam automat tot ceea ce-mi spunea el că e cool. Așa am devenit teniși. Așa am devenit profil pe facebook. Așa am devenit blog. Blogger însă nu am știut cum să devin. Pentru că timpul expirase.

Apoi am crescut (a nu-știu-câta oară) și cineva mi-a spus că nu e ok să-ți înșiri viața pe net. Corect. Așa am început să tac. Din când în când răbufneam, dar nu înainte de a condensa atât de mult încât să pară totul foaaarte general. Un fel de înțelept patetic. Și în “el” încăpeau tot mai multe euri. Pentru că, de fapt, doar eu contam. Și totuși, cugetările mele prețioase erau citite. Pentru că e distractiv să citești ce scrie un om de rând. După care am învățat mai bine să tac.

Între timp uitasem să mai țin o evidență cât-de-cât. De orice fel. Și, după propria mea măsură, când am uitat de blog, acesta nu mai era pe val. Și eu nu mai eram răzvrătita copilăroasă de la sfârșitul lui mai 2010. Nici deconstrucția nu s-a produs până la capăt, nici re-, ci doar o perpetuă construire incontrolabilă. Complete failure. De ce mai citiți chestiile astea după atâta timp?

 

Eşuare

Trista încercare de a-ţi însuşi ceva ce nu-ţi e propriu. Şi eşuarea de a fi sincer. Eşuare.

Te întrebi dacă e cazul să generalizezi. Te întrebi dacă dincolo de schimabarea din mers a unor forme ai reuşit să-ţi reţii şi ceva conţinut. Nu prea.

În mintea ta ca-ntr-un vârtej: el… şi tot ce a urmat după, atunci, acum, ce am zis că fac, ce am făcut, cum, când, de ce am ajuns aici; tânjeşti după ce?

Bolborosirea continuă în sine, ca un susţinut dialog cu el.

Re-re-re-re… -citirea la infinit a celor n rânduri scrise de el

şi la fel a celor n (la puterea n) scrise de tine.

Bucuria de a-l primi cu toate defectele, cu tot trecutul.

Suspendarea trecutului tău. Şi a protagoniştilor.

Când tu vei fi bătrân şi eu voi fi aproape bătrână… realitatea dintr-o ieri va părea ficţiune şi noi (= eu şi un oricare tu) vom fi la adăpost.  Şi noi vom fi murit demult.

 

Enter title here

Să nu-ţi fie teamă să tragi de tine… ştiu şi eu dacă o fi bine ce m-ai învăţat?!

Vino de mă ia de unde m-ai lăsat.

Ai nevoie de un număr limitat de cuvinte pentru a spune adevăruri esenţiale despre viaţa ta. Găseşte-le.

Jocul de cuvinte pe o pagină e singurul care nu răneşte şi care-şi păstrează gratuitatea.

Constaţi dureros că unii îţi preferă fotografia deşi iţi cunosc spontaneitatea zâmbetului. Refuzi să crezi că ai arăta mai bine tablou decât trup-de-carne şi gură (chiar nu mai are sens să aduci în discuţie chestia aia numită suflet sau pe cealaltă, numită raţiune).

Fredonezi tot mai des: “O, dacă-aş avea o insulă…” ca o incantaţie sau ca un blestem destinat tot ţie.

 

Din cuprins…

Cred că se poate construi din multiple deconstruiri, fără să fie un paradox. Numai aşa s-ar putea realiza construcţia de sine. Ştiu că am o obsesie cu asta. Şi ce dacă? Obsesiile ne fac umani. Avem atâtea tabieturi, folosim aceleaşi cuvinte pentru aceleaşi idei, gesturile noastre se repetă, preferăm aceleaşi străzi şi aceleaşi semafoare, reacţionăm plictisitor de asemănător în situaţii similare. Cine stabileşte cât e recurenţă şi cât obsesie?

Alte lucruri pe care nu le înţeleg:

– de ce sentimentul de gol deşi mi s-a spus mulţumesc?

– de ce-mi citeşte lumea cel mai urât articol de pe blog?

– de ce nu mă pot supăra?

– de ce nu mai ştiu să scriu?

– de ce nu, de ce da, de ce?

Nu despre asta am vrut să scriu.

 

Jumătăţi

Jumătate de cronică.     

Jumătate de zi.

Jumătate de zâmbet.

Jumătate de ploaie.

Jumătate de oameni.

Jumătate de cursuri.

Jumătate de vis.

Jumătate de reuşită (cea mai puţin importantă).

Jumătate de masă cu jumătate de lacrimă.

Cealaltă jumătate de lacrimă.

Profil.

Jumătate de spus.

Jumătate de pagină încărcată.

Jumătate de răbdare.

Jumătate veselă.

Jumătate din voi.

Şi-n toate jumătăţile eu întreagă.

 

 

Conjunctiv, II

Să urăşti atât de mult clişeele încât să ajungi să ţi le doreşti. De ce să nu vrei, la o adică, să te întrebe lumea ce mai faci, de ce să nu faci aprecieri gratuite, de ce să nu-ţi placă trandafirii şi lumânările parfumate sau chiar un foc de şemineu?

Să te cauţi cu atâta ardoare până te descoperi în fiecare lucru şi fiinţă din jurul tău. Aşa să-ţi fie parcursul; introspecţiile nu mai au forţa de altădată.

Să fii raţional, ca un paravan al nebuniei interioare. Şi poate că paravanul va avea, cândva, forţa să devină catalizator pentru cele două plăci/plăgi.

Să taci şi să te asculţi simţind.

Să taci şi să-i asculţi simţind.

Să crezi în transferul de pneumă. Să se producă, pentru că ai crezut!

 

 

despre una, alta

despre imposibilitatea realizării unităţii (clasice) de timp, spaţiu şi alteritate.

despre cum ratăm întâlnirea cu celălalt în acelaşi perimetru.

despre amprente pe care le lăsăm inconştient în ceilalţi.

despre amprente pe care nu reuşim să le imprimăm oricât ne-am strădui.

despre ciudăţenii care-ţi trec prin minte privind o încăpere barocă.

despre prea mult roşu.

despre oameni frumoşi.

despre tine, în fond, care nu mai vrei să fii cine eşti.

 

Despre ochi şi ochelari. Tot Zeus

Multă vreme Zeus fusese preocupat de o singură problemă: nu reuşea să-şi stăpânească ochelarii. Dacă pentru noi, oamenii de rând, ochelarii sunt un mare nimic util pe care-l folosim cu naturaleţe, pentru Zeus erau motivul zilnic al unei întrebări supărătoare: tu cu ce-ţi ştergi ochelarii? Şi pământenii i-au dat răspunsuri care-l nu-l ajutau deloc. I-a şters şi el cu şerveţel, i-a spălat cu apă călduţă, fără săpun, a… trebuia cu săpun? păi nu, că a citit pe internet, fără… da, şi tot aşa îi spusese şi dom’şoara de la magazinul de ochelari… da, aia care l-a obligat să cumpere şi un şerveţel special, pe care a dat 5 lei… nu, nu e bun de nimic nici ăla… a, păi trebuie şi ăla spălat câteodată… of… ce atâta stres… că mai bine nu-i mai poartă… şi nu i-ar purta, chiar nu i-ar purta, dar parcă nu mai poate citi fără ei… aaa, păi nu că nu ar vedea, dar şi-a creat un automatism din asta… dacă nu citeşte prin ramele metalice lectura nu are acelaşi gust, adică da… nu se vede la fel, vroia să spună.
Până când, într-o zi oarecare, în joacă, i-a cerut ochelarii unui prieten ca să-i probeze. Cei mai tari şi mai murdari ochelari pe care-i văzuse Zeus în viaţa lui pe Terra. Nedumerit, l-a întrebat cum se descurcă cu ochelarii aceia; şi Omul i-a răspuns senin că niciodată nu îi şterge… şi aşa vede destule.
Şi Zeus a înţeles, fără vreo altă lecţie despre globul ocular şi formarea imaginii pe retină, că realitatea se formează în interior şi tot acolo se trăieşte. Că sticla nu contează decât pentru sentimentul liniştitor că aparţii unui şablon; poţi fi caracterizat în funcţie de un criteriu, deci exişti;
Se poate spune şi că Zeus face acum apologia nepăsării, dar parcă altceva ar trebui spus mai întâi…